Negarea propriilor sentimente nu înseamnă că acestea mor sau nu mai există, ori că energiile lor nu mai operează în câmpul nostru energetic. Dimpotrivă, atât timp cât vor rămâne nerezolvate, energia lor va rămâne în interiorul nostru, continuând să crească şi să se amplifice la fel ca o drojdie. Ea va atrage către sine toate vibraţiile similare din atmosferă, inclusiv a celorlalte emoţii negative din interiorul corpului nostru. Aceste energii reunite creează astfel un blocaj, care acţionează la fel ca un baraj ce împiedică fluxul normal al apei şi carescurtcircuitează sistemul nostru energetic în o mie şi unul de feluri, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu ni le putem imagina. Dacă aceste sentimente rămân nerezolvate, procesul continuă să se amplifice, iar efectele perturbatoare pot fi fără număr. Dacă te afli în această situaţie, începe prin a recunoaşte aceste efecte şi necesitatea schimbării.
Aceste sentimente nerezolvate nu pot fi considerate moarte şi îngropate, întrucât energia lor continuă să fie vie, rezonând pe un anumit nivel al fiinţei noastre. La un moment dat, ele se vor manifesta într-un fel sau altul. De aceea, transformarea energiei lor negative într-o energie pozitivă şi vindecătoare conferă un mare sentiment de eliberare interioară.
Sentimentele sunt energie, deci pot fi sublimate. Altfel spus, vibraţia lor poate fi transformată dintr-una negativă într-una pozitivă. Aceste sentimente negative pot fi rezolvate pentru totdeauna. Procesul este minunat, amuzant, terapeutic, vindecător şi generator de mari beneficii. El îţi permite să intri în contact cu întregul tău potenţial adormit, nerealizat, dar care îţi este inerent.
Care a fost prima ta reacţie atunci când ai aflat că TU ÎNSUŢI ai putea fi cauza şi creatorul tuturor problemelor cu care te confrunţi, inclusiv al tuturor bolilor tale? […]Este infinit mai puţin dureros să crezi că altcineva este de vină pentru problemele tale de sănătate, sau pentru orice fel de alte probleme. Din păcate, atunci când învinovăţim pe altcineva, apar două dificultăţi. Pe de o parte, acuzarea altor persoane ne protejează sistemul inconştient de supravieţuire. Ea ne permite să rămânem în zona noastră de confort psihic, în care ne simţim în siguranţă. Din păcate, în acest fel noi blocăm procesul creşterii noastre interioare, care ne-ar putea elibera de condiţionarea noastră anterioară.
Pe de altă parte, dacă ne-am învăţat să dăm întotdeauna vina pe altcineva, fără să ne asumăm vreodată responsabilitatea pentru sentimentele, emoţiile şi gândurile noastre, noi sfârşim prin a nu ne mai recunoaşte aceste trăiri care fac parte integrantă din fiinţa noastă. „Şi ce dacă?”, te-ai putea întreba. Atunci când îi învinovăţim pe cei din jur, nu putem învăţa din propriile noastre experienţe şi nu ne putem maturiza psihic, proiectând astfel asupra altora puterea noastră personală, respectiv voinţa şi libertatea noastră de a face alegeri. Practic, noi îi lăsăm pe ceilalţi să fie responsabili pentru tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră, nemaiavând la îndemână nicio pârghie prin care să preluăm controlul asupra acesteia. De aceea, dacă dorim să ne păstrăm aceste comori supreme, singurele care fac ca viaţa să merite să fie trăită – puterea personală, autocontrolul, voinţa şi libertatea de a face alegeri –, noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile noastre sentimente, emoţii şi gânduri, inclusiv pentru atitudinile şi reacţiile derivate din ele. În acest fel, noi vom deveni singurii responsabili pentru tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră.
Dacă vom depăşi nevoia de a-i învinovăţi pe ceilalţi, nu vom mai fi o victimă a circumstanţelor exterioare ale vieţii. Altfel spus, vom elimina din viaţa noastră tiparul victimei. Dacă vom înţelege că toate greutăţile prin care trecem sunt rezultatul Legii Cauzei şi Efectului, noi vom fi motivaţi să căutăm „cauzele” circumstanţelor noastre actuale, astfel încât să putem schimba „efectele” lor, adică situaţiile neplăcute în care ne aflăm.
Dacă profesorii nu ne-ar fi obligat la şcoală să învăţăm adunarea şi scăderea, apoi înmulţirea şi împărţirea, crezi că am fi reuşit vreodată să facem acest lucru pe cont propriu? Puţin probabil. Dacă vom deveni conştienţi de faptul că fiecare provocare din viaţa noastră reprezintă o experienţă din care putem învăţa ceva şi dacă ne vom propune să facem tot ce ne stă în puteri pentru a depăşi toate obstacolele care ne ies în cale, noi vom putea ieşi din actuala zonă de confort psihic, ridicându-ne pe un nivel superior de conştiinţă. Pe de altă parte, dacă vom rămâne în actuala zonă de confort psihic, urmând calea minimei rezistenţe, noi ne vom bloca singuri progresul. Reţine acest lucru: rămânerea în interiorul zonei de confort echivalează cu blocarea creşterii spirituale.
Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ieşim din această zonă de confort psihic, să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile noastre atitudini şi să ne lărgim orizonturile riscând să facem un mic efort, sau chiar unul mai mare! Dacă vom accepta acest risc şi vom păşi în afara zonei noastre de confort psihic, procesul de creştere spirituală va începe automat.
Adeseori, acesta se dovedeşte neconfortabil, sau chiar dureros, dar creşterea nu poate fi concepută fără acest disconfort. Pe măsură ce ne vom acomoda cu noua situaţie, experienţele noastre vor deveni din ce în ce mai puţin dureroase, din ce în ce mai puţin înspăimântătoare şi din ce în ce mai confortabile. Partea cea mai interesantă este că noi putem să ne continuăm creşterea spirituală chiar şi fără vreo senzaţie de disconfort.
Un alt motiv pentru care noi nu dorim să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile noastre gânduri şi sentimente (proces numit negare) este acela că dacă am admite că NOI suntem cei care ne-am provocat singuri toată această suferinţă, boala sau problemele cu care ne confruntăm, ar însemna să recunoaştem că am greşit în toţi aceşti ani în foarte multe privinţe. Noi preferăm să rămânem în starea de negare, întrucât ne simţim atacaţi sau ameninţaţi. Foarte mulţi oameni nu sunt dispuşi să îşi asume faptul că au greşit,întrucât îşi bazează identitatea pe un sistem de convingeri incorecte, la care se rezumă însă întreaga lor filozofie de viaţă. Dacă şi-ar asuma propriile greşeli, multe din aceste convingeri s-ar prăbuşi, iar ei s-ar simţi extrem de vulnerabili. O astfel de experienţă poate spulbera literalmente identitatea unei persoane, aruncând-o într-o confuzie totală, care ar face-o să îşi piardă orice punct de referinţă. Din cauza dezorientării, ea nu şi-ar mai da seama cine este şi încotro se îndreaptă.
De aceea, decât să experimenteze un astfel de disconfort şi o astfel de vulnerabilitate, foarte mulţi oameni preferă să revină la vechiul lor mod de a fi, refuzând să privească în faţă realitatea. Ei nu sunt capabili să recunoască faptul că ceea ce au căutat atâta vreme a fost maturizarea spirituală, şi implicit spaţiul mai sigur pe care îl asigură aceasta.
Ceea ce foarte puţini oameni înţeleg este faptul că greşelile sunt permise, că nu este nicio problemă dacă greşesc. Noi am crescut într-o societate care ne-a programat să avem cu orice preţ dreptate. De aceea, schimbarea acestei prejudecăţi poate părea extrem de înspăimântătoare şi de dureroasă. Această ajustare atât de dificilă se datorează faptului că mintea noastră este convinsă că trebuie să aibă cu orice preţ dreptate şi să îşi justifice toate acţiunile.
Îngăduie-ţi să greşeşti. Acordă-ţi permisiunea să nu ai dreptate. Numai în acest fel vei învăţa să îţi schimbi condiţionarea mentală. Dacă oamenii ar putea să renunţe la convingerea subconştientă că trebuie să aibă cu orice preţ dreptate, înlocuind cuvântuldreptate cu cuvântul corect, probabil că tranziţia ar fi ceva mai uşoară. Poate că egoul nu s-ar mai simţi atât de traumatizat la gândul că trebuie să renunţe să îşi mai justifice tot timpul acţiunile şi să aibă în permanenţă dreptate. Ori de câte ori simţi nevoia să ai dreptate cu orice preţ, pune-ţi întrebarea: „La urma urmelor, chiar contează atât de mult?” De cele mai multe ori, dacă vei răspunde cinstit la această întrebare, vei constata că răspunsul este: „Nu, nu contează deloc!”
O altă întrebare pe care ţi-o poţi pune este cea pe care o recomandă dr. Jampolsky în cartea sa: „Ce ai prefera: să ai dreptate sau să trăieşti într-o stare de pace interioară?” Dacă vei ajunge să îţi spui cu sinceritate: „Nu contează dacă am dreptate sau nu. Prefer să fiu liniştit şi împăcat”, sau „Optez pentru starea de pace interioară”, vei ieşi automat din multe situaţii sau momente neplăcute şi VEI TRĂI într-adevăr starea de pace interioară, care este atât de plăcută.
“Dacă te decizi să nu mai fii o victimă, dacă îţi doreşti acest lucru cu toată ardoarea, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să scapi de sentimentul de vinovăţie. Dacă doreşti să îţi amplifici şi mai mult capacitatea de a te schimba, va trebui să renunţi inclusiv la judecăţile critice. Dacă simţi nevoia de a judeca cu orice preţ pe cineva, păstrează-ţi judecăţile critice pentru singurul domeniu de care eşti cu adevărat responsabil: cel al minţii, al corpului şi al inimii tale. Chiar şi atunci, ai grijă să nu fii prea dur cu tine însuţi. Cel mai bine este să îţi recunoşti propriile dezechilibre, să le ajustezi şi să mergi mai departe.” Aceste cuvinte pline de înţelepciune îi aparţin autorului Ken Carey şi apar în cartea sa, Terra Christa.
După cum ai constatat, totul se rezumă la asumarea conştientă a propriilor gânduri, sentimente şi atitudini. Această asumare permite o schimbare uriaşă, de proporţii dramatice, care îţi va permite să devii stăpânul propriului tău sine, şi implicit al întregului univers interior al acestuia.
În acest scop, este necesar să îți asumi într-un mod responsabil:
1. Propriile sentimente
2. Propriile gânduri
3. Propriile cuvinte
4. Propriile acţiuni.
Cum intenţionezi să devii responsabil de sentimentele, gândurile, cuvintele şi acţiunile tale?Îţi reamintesc că starea de sănătate a tuturor aspectelor vieţii tale depinde de conştiinţa ta. De aceea, urmăreşte să devii conştient de ceea ce simţi, de ceea ce gândeşti, de ceea ce spui şi de ceea ce faci. Dacă nu eşti conştient în aceste patru domenii importante, viaţa ta poate fi comparată cu o navă fără busolă şi fără cârmaci, împinsă de colo-colo de toate vânturile, fără nicio direcţie bine stabilită şi fără capacitatea de a ajunge vreodată la destinaţie.
[...]Dacă vei opta pentru renunţarea la vinovăţie şi la acuzaţii, tu îţi vei începe practic călătoria către o mai mare responsabilitate. Această responsabilitate este absolut necesară doreşti să renunţi la rolul de victimă, să transformi cauzele care au produs efecte nedorite în viaţa ta, să îţi descoperi puterea divină care îţi va permite să îţi controlezi în totalitate viaţa şi să experimentezi rezultatele pe care ţi le doreşti cu adevărat în viaţă.
Reţine: la baza problemelor tale nu stau niciodată factorii EXTERIORI. Cauzele tuturor problemelor tale se află ÎN INTERIORUL tău. Dacă vei înceta să mai cauţi răspunsuri în exteriorul tău, tu vei începe să capeţi un control din ce în ce mai mare asupra adevăratelor cauze ale dificultăţilor prin care treci, ale problemelor şi obstacolelor cu care te confrunţi, şi te vei transforma astfel dintr-o victimă a circumstanţelor exterioare într-un stăpân al propriei tale vieţi.
Cele şapte metode prin care poţi realiza acest lucru sunt:
1. RENUNŢAREA la vinovăţie şi acuzaţii
2. RENUNŢAREA la forţă şi la control
3. IERTAREA totală
4. IUBIREA necondiţionată
5. ACCEPTAREA cu recunoştinţă a dificultăţilor vieţii
6. ACCEPTAREA perfecţiunii absolute a tuturor fiinţelor şi a tuturor situaţiilor
7. RECUNOŞTINŢA faţă de toate fiinţele şi faţă de toate situaţiile.
Prin acceptarea responsabilităţii pentru acţiunile şi pentru comportamentul tău, şi prin asumarea conştientă a TUTUROR sentimentelor, gândurilor (emoţiilor), atitudinilor, convingerilor şi cuvintelor tale, tu îţi vei crea practic un mic paradis interior, în care vor domni numai bucuria şi pacea interioară. Alegerea îţi aparţine. Ce preferi? Să fii în continuare o victimă,sau să devii stăpânul propriului tău destin?
Karol K. Truman – Sentimentele ingropate de vii nu pier niciodata
Sursa: Ellena Mihaela
No comments:
Post a Comment