Executanţii dansului ritualic, căluşarii (exclusivbărbaţi), au fost descrişi în secolul al XVII-lea, de către chiar voievodul Moldovei, Dimitrie Cantemir. în acele vremuri ei umblau cu faţa acoperită cu o pânză albă şi aveau mai mult de o sută de ritmuri şi jocuri, "unele atât de măiestrite, încât cei care joacă par că nu ating pământul, ci zboară în aer"1 (Mircea Eliade consideră că dansurile lor cu salturi evocă zborul şi dansul zânelor). Principele Cantemir arăta că în vremea Rusaliilor, căluşarii nu dorm niciodată decât sub acoperământul unei biserici fiind încredinţaţi că dacă ar dormi în altă parte, ar fi pe dată loviţi de Iele, "pe care ei le numesc Frumoasele". "Cel care a fost primit odată într-o astfel de ceată este dator să se ţină de ea, an de an, timp de nouă ani; iar dacă o părăseşte, ei zic că este muncit de duhuri rele şi că este chinuit de Frumoase. Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pământ, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecu-!ui, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare pe cel culcat, în sfârşit îi suflă la ureche câteva cuvinte ticluite şi poruncesc bolii să iasă. După ce fac aceasta trei zile, de cele mai multe ori rezultatul răspunde speranţei şi bolile cele mai grele, care multă vreme îşi râseseră de meşteşugul celor mai iscusiţi doctori,dispar uşor în acest fel."1
Principalul obiect ritual al căluşului este "steagul", care constă dintr-o nuia de alun investită ritualic cu funcţii magice. Nuiaua de alun se află în fruntea inventarului obiectelor uzuale pentru descântec3. Românii cred că duhurile rele se tem de puterea nuielelor de alun, evitând casele la intrarea cărora, rezemată de perete, este lăsată o astfel de nuia. Virtuţile magice ale alunului sunt evidenţiate şi de credinţa că vrăjitoarele călătoresc pe toiege de alun, şi tot cu ele ţin în frâu spiriduşii şi duhurile rele. Cu un băţ de alun, "lung de stânjen", trebuie rupt pe furiş vârful legendarei Ierbi-a-fiarelor, iar "bătutul" cu nuiaua de alun este un gest magico-ritualic prin care demonii sunt alungaţi "în pustie"4.
Odinioară, cu nişte beţe de alun şi în pielea goală, vrăjitoarea satului se ducea lângă iaz ca să aducă (sau să oprească) ploaia şi grindina. Aceasta este, însă, în mitologia română, ocupaţia predilectă a solomonarului (a sacerdotului popular, salman cum era numit de daco-români), care se execută rintr-o serie de gesturi din sfera de acte mitico-rituale, arhaice si universale (arhetipale). Este vorba, în esenţă, despre gestul de â iovi centrul apei (cu o bâtă sau o nuia de alun, numită şi "nasul şarpelui"). Nuiaua de alun a solomonarului (salman) a căpătat valenţe magice atunci când sacerdotul popular, întâlnind un şarpe faţă în faţă cu o broască pe cale să o înghită (sau, mai rar, doi şerpi în conflict), a interpus nuiaua de alun între ei pentru a-i despărţi. Recunoaştem aici, gestul mitic al zeului Hermes, ce a interpus caduceul său între doi şerpi aflaţi în conflict, iar aceştia s-au încolăcit imediat pe el (rezultând imaginea cunoscută a caduceului).
A lovi apa, îndeosebi în centru ("la mijlocul iezerului", cum spun ţăranii români), înseamnă pentru sacerdotul popular a lovi balaurul care guvernează stihiile, a-1 deştepta; înseamnă a descătuşa o energie latentă ancestrală, pe care o ia în stăpânire, înălţându-se cu ea în văzduh, căpătând "puteri"1. în asemenea procedee magice, simpla nuieluşă de alun este investită cu funcţiile unui axis mundi sau "coloană a cerului" (ca şi coloana vertebrală a yoghinului, şuşumna, pe care urcă descătuşată lamdalini), este agentul de legătură cu lumile celelalte, ea deşteaptă balaurul, care este o stihie magică cu ajutorul căreia sacerdotul popular român se "urcă" la cer, depăşind condiţia umană şi "purtând vremile", adică stăpânind natura asemeni unui zeu.
Timp de două-trei săptămâni, căluşarii merg din sat în sat, unde, însoţiţi de unul sau mai mulţi lăutari, joacă căluşul ca să îi vindece pe cei bolnavi. în toată aceasta perioadă se crede că şi Rusaliile sau Ielele zboară, cântă şi joacă, mai ales noaptea, când unii oameni aud zurgălăi, clopoţei, tobe şi alte instrumente ale cântăreţilor nevăzuţi ai Rusaliilor. Pentru a fi ferit de puterea lor trebuie să ai asupra ta usturoi şi pelin, aceleaşi plante pe care căluşarii le pun în săculeţul din vârful steagului lor. Relaţia Rusalii-a5/wş este destul de complexă, astfel încât despre cei atinşi de puterea Rusaliilor se mai zice şi că sunt "luaţi din căluş". Cu alte cuvinte, dacă careva a îtjcălcat cândva sărbătorile bătrâneşti, "când vin Rusaliile, cade definitiv la pat". Se mai spune că "luatul din căluş" nu, este o boală "din carne şi din oase", şi că "medicii nu pot vindeca această boală". Pot fi luaţi din căluş şi căluşarii care calcă jurământul, întreaga ceată, dacă scapă steagul, ca şi cei care se apropie prea mult de joc în timpul desfăşurării ritualului. De aceea, locul dansului este "marcat cu un cerc, un vechi cerc magic, peste care nu este bine să treacă cei neiniţiaţi", şi în afara căruia nu pot trece forţele răufăcătoare.[10]
Doborârea din căluş cu ajutorul steagului de alun, care are la capăt o legătură cu usturoi, pelin şi un fir de lână roşu, se produce în mod normal în timpul executării căluşului, fiind chiar actul care aduce vindecarea, căci prin doborârea voită a unui căluşar se obţine eliberarea bolnavului de suferinţa sa, ca şi când răul iese din cel suferind şi intră în căluşar. Vindecarea se face în afara satului, pe o luncă, sub un copac sau la marginea pădurii. Pentru aceasta, bolnavul este aşezat pe un covor aşternut în mijlocul cercului de căluşari ce dansează în jurul său. La un moment dat se produce doborârea din căluş a unui căluşar, din iniţiativa vătafului. Acesta ia steagul şi îl ţine cam la o palmă deasupra capului căluşarului care urmează să cadă. în acest timp, ceilalţi căluşari joacă mereu fără să se uite la ceea ce face vătaful. Căluşarul ce urmează să fie doborât devine "din ce în ce mai abătut, galben, neliniştit, se roşeşte, nu se gândeşte la nimic, nu aude, nu vede, se întăreşte din ce în ce în joc, pe când ceilalţi se pierd încetul cu încetul până ce aproape stau"1. Când vătaful aproape a atins capul căluşarului, acesta joacă cu înverşunare nefirească, iar când chiar îi atinge capul cu steagul, curg apele de pe el de oboseală şi se rostogoleşte la pământ. în acest moment, bolnavul este obligat să se ridice şi să o ia la fugă. Doi căluşari îl iau de subsori, îl ridică în sus şi fug cu el departe de locul unde s-a făcut vindecarea.
Doborârea din căluş se face şi prin spargerea ulcelei cu apă vrăjită. Vătaful aşază în centrul cercului o ulcică cu apă, cu pelin şi cu usturoi, după care începe dansul căluşului. Căluşarul pe care vătaful îşi aşază privirile îşi intensilică jocul, tot mai dezordonat şi ameţit. Când jocul ajunge la paroxism, vătaful îl stropeşte cu usturoiul mestecat în gură, scuipându-I, apoi loveşte cu băţul în ulcică, apa vrăjită din aceasta stropindul pe căluşarul care cade la pământ. Un căluşar pe nume Oprea povestea că: "Pe când înconjuram bolnavul, am simţit deodată un fel de beţie. Când m-am apropiat de vătaf ca să sorb usturoi şi el s-a uitat drept în ochii mei, m-a apucat ameţeala. Când a aplecat steagul asupra mea, am văzut negru înaintea ochilor, parcă aş fi intrat într-o ceaţă. Când am început să înconjurăm oala, mi-am pierdut
memoria, nu-mi mai dădeam seama ce face vătaful, mi se părea că mă poartă cineva pe sus. Când a spart oala şi m-a stropit apa, eram epuizat cu totul, picioarele mi s-au înmuiat şi am căzut la pământ. Nu mai ştiam ce se întâmplă Chiar dacă el se caracterizează printr-o spectaculozitate ieşită din comun, pentru a îi putea înţelege sensul şi virtuţile terapeutice pe care le dezvoltă, trebuie să ţinem seamă de întreg cadrul său de manifestare, pornind de la credinţele în puterea şi acţiunea Rusaliilor.
cu mine."
Fragment din "Leacuri si remedii magice din Carpati" de Corneliu Dan Niculae
VIVA CALUSARILOR
ReplyDelete